Din flori de mac am adunat iubire..

.
În roşul lor aprins de faclă vie, Cu trup subţire, îmbrăcat în spini, S-au aşezat toţi macii pe câmpie Sfidând ideea ternelor grădini. Nu vor buchet în glastra ta să fie. Îşi fac petala lacrimă de dor. Destinul lor e-acolo pe câmpie. În glastră plâng, se scutură şi mor. Acolo unde leagăn le e vântul Şi apă beau când roua cade-n zori. De hrana lor se bucură pământul Şi au prieteni zecile de flori. Din adieri se leagănă cicoarea Roşind în faţa firului de mac. Îi-ntinde fericirea şi candoarea Ce prea demult în florile ei zac. În zborul lui un puf de păpădie Desprins parcă din lumea de poveşti, Pluteşte peste macii din câmpie Cu frumuseţi ce-ndeamna să iubeşti. Culoarea purpurie, ruginită, Petala lor gingaşă şi subţire. Iubesc tandreţea lor nemărginită. Din flori de mac am adunat iubire.
Autor necunoscut

Îl iubesc, nu-l mai iubesc… O iubesc, n-o mai iubesc.

Atunci când gândim îndrăgostirea și dispariția ei, tindem să o facem în alb și negru. Pentru că așa am fost deprinși să ne raportăm viețile: la alb și la negru, la “bine și la rău”. Numai că, în fapt, doar îndrăgostirea e “albă” și doar pierderea acesteia (poate fi) “neagră”.

Iubirea, adevărata iubire, este mereu gri. Mai luminoasă sau mai întunecată, mai veselă sau mai tristă, mai pasională sau mai distantă, mai gri sau mai puțin gri.

O galaxie de momente, asemeni Căii Lactee: momentele Ei și momentele Lui, contopindu-se undeva, la mijloc, în viața Noastră.

Draga mea… Dragul meu…
Iubirea este mereu gri. Chiar dacă suntem deprinși a ne raporta la viață doar în alb și negru.                                                                                                                             


                     Sorin  Tudor                                                                 

clipa

În veșnicii trecute mă afund
Tu vei uita că eu ți-am fost o clipă
A veșniciei tale pe acest pământ,
A gândului tău aprigă ispită.

O clipă ce în goană te-a atins
Pe suflet și pe tâmpla-ți gânditoare
Și-apoi lumina ei s-a stins
Și urmele-i vor trece în uitare.

O clipă ce cuvinte ți-a născut
În povestiri cu zboruri și lumină
Și-n vers pe buze ți s-a prefăcut
Veșnic sărut eternității ce-o să-ți vină.

Să nu privești în urmă cu regret!
Deși o clipă...m-am dorit nemuritoare
În suflet mi-a rămas al tău portet
Tatuat în slove..și culoare.
   

        poezie scrisa de   Arramia

….ma tot inreb de ce imi e dor de ochii tai, ce au ei de sunt asa de speciali? De ce simt un gol daca nu ii vad?
…..si o voce din minte imi sopteste
“ mi-e dor de ochii aceia pt ca apartin unei persoane cu totul speciale, unei persoane care mi-a dat lumea peste cap si a instaurat o noua ordine…ordinea dictata de iubire…Prin ochii tai iti simt sufletul. Imi place sa ma pierd in ochii tai, gasesc acolo uneori sclipiri dulci si atat de jucause de fericire, alte dati sunt urme de ploaie ( uneori reusesc sa le zaresc in tremurul ochilor, ascunse sub oboseala lasata de o noapte nedormita si plina de ganduri). Uneori vad umbre lasate de ganduri triste, de griji….si atunci zambesc, incerc sa fac norii aia sa fuga, si nu am alta arme decat un zambet. In alte circumstante te-as saruta fruntea, te-as strange in brate, ti-as fura gandurile pentru un timp, ti-as acoperi sufletul cu iubire timp suficient incat sa rasara iarasi licarirea aceea pe care o ador.

Sau poate ti-as saruta ochii…de fapt in seara asta inschd ochii si am va visez ceea ce am din iubirea ta
…acum am cunoscut dragostea….voi lasa toate lucrurile sa vina si sa plece, dupa voi lor,am sa fiu libera si deschhisa asemeni vantului, am sa iau tot ceea ce imi aduve viata cu mare curaj…..viata este dreapta in orice caz..iar inima,,,,,.inima imi este deschisa ca si cerul…

eu,ganduri,vise

….si ma pierd in lumea gandurilor, a gandurilor care fug catre tine. Si o dorinda incolteste in minte…imi doresc sa fiu un gand, sa ascund in mintea ta, sa ma plimb printre gandurile tale, sa-ti admir visele, sa fiu langa tine.


Nu inetelg de ce adeseori distanta dintre noi ma nelinisteste, nu inteleg ce ce trebuie sa iti vad ochii in fiecare zi, nu inteleg de ce simt ca innebunesc cand te simt indepartat. Stiu, mi-am dorit sa simt, dar uneori as vrea vrea doar sa iau o pauza, sa iau urma unui gand ce zboara catre tine, sa ma inalt la cer, sa plutesc alene in jurul tau, sa ma joc impreuna cu sufletul tau, sa ma cobor pe picatura de ploaie care iti mangaie obrazul.
Multa vreme m-am tot gandit de ce imi pace situatia asta de mijloc cand eu sunt un om al extremelor, mi-a luat mult timp sa descopar un adevar atat de simplu: esti 2 extreme in acelasi timp…esti fericirea mea, dar si durerea, esti cel care ma face puternica dar esti si cea mai mare slabiciune, esti zambetul meu dar si lacrima mea.
De cand te cunosc pe tine, de cand m-am indragostit de tine, de cand te iubesc…de atunci simt ca am crescut atat de mult, in ceteva luni parca am invatat cat altii intr-o viata. Sentimentele mele sunt atat de puternice, atat de inaltatoare, mult prea pline de o iubire sincera….pentru cei mai multi oameni ceea ce simt eu este prea mult, i-ar inabusi….dar tu reusesti sa ma inalti mai sus, ma faci sa iubesc si mai mult, si imi e teama….pentru ca nu vad nici o limita, imi e teama ca deja iubirea da pe din afara, curge in jurul meu, ma inconjoara. Pacat ca cei din jur se multumesc sa ma arate cu degetul, sa ma judece. Nu e corect, daca ei nu pot simti sau daca felul in care te iubesc e de neinteles pentru ei, de ce nu ma lasa in pace?
Stii de ce esti minunat? Pentru ca esti drogul de care am devenit dependenta, mi-ai invadat fiecare celula, mi-ai captivat gandurile, te-ai cuibarit in inima……casuta mea adevenit si a ta. Imi place sa imi impart timpul, clipele, gandurile cu tine, si mi-as dori da pot vreodata sa iti daruiesc iubirea liber. De multa vreme iubirea pe care ti-o daruiesc este oarecum filtrata, este retinuta, rare sunt momentele in care m-am lasat dusa de val si am lasat iubirea sa sa curga libera catre tine.
Iarta-ma ca uneori ma inchid in mine, ca ma refugiez in spatele unui zid invizibil, unde sunt doar eu cu mine, cu fricile mele, cu durerile mele, unde sunt lacrimi. Stiu ca ti-ai dori sa patrunzi si aici, ti-ai dori sa stii de ce imi e teama, ti-ai dori sa afli ce ma doare, cum ma doare….iarta-ma dar nu vreau sa te las aici. In spatele acestor ziduri sunt uneori ape atat de tulburi, ganduri atat de nerge, si mi-e teama ca nu le vei putea tine piept, mi-e teama ca te vei ineca in ele, ca te va durea ce vei gasi. Eu deja m-am obisnut cu lumea asta, au fost ani de zile in care am trait doar in spatele zidurilor, eu pot sa supravietuiesc, insa mi-e teama sa nu te otraveasca.
Vezi tu, nici eu nu credeam ca voi ajunge vreodata sa iubesc asa cum te iubesc pe tine, atat de sublim, ….iubirea ma urca spre al noualea cer cu viteza ametitoare, ma face sa uit de mine, de lume, imi taie respiratia, imi ameteste simturile ca intr-un final sa simt o liniste calda, simt ca plutesc….e libertate totala, e doar iubire. Nici nu stiu cum sa descriu, parca nu exista cuvinte potrivite pentru a descrie unele lucruri. Pentru mine esti minunea pe care am astepta-o …. Prin tine am devenit un alt om, tu esti cel care m-a definit. Eram asemeni un puzzle caruia ii lipsea o piesa, era ascunsa la tine si tu mi-ai daruit-o. Acum sunt completa, sunt intreaga, ma simt puternica,m-am modelat dupa tine si simt ca am ales cea mai buna cale posibila, iar alaturi de tine as merge pana la capatul lumii……dar totusi nu ma opresc aici, am sa continui sa ma construiesc, am sa ma imbunatatesc in continuare….
Ma doare cand nu pot sa iti dariesc iubirea, de aceea ma doare lipsa ta. Atunci cand nu esti in preajma mea devin nelinistita pentru ca iubirea nu stie cum sa te gaseasca.
Am nevoie de tine ca sa fiu eu,
Am nevoie de tine ca sa fiu librera,
Am nevoie de tine ca sa fiu fericita,
Am nevoie de tine ca sa iti daruiesc iubirea……asltfel o sa ma inece

poate

Poate că am spus nu, când îmi doream de fapt să spun da.
Poate că am plecat atunci când de fapt îmi doream să rămân.
Poate că am rămas atunci când îmi doream să plec.
Poate că am iubit pe cineva cărui îi eram indiferentă şi poate am fost indiferentă cu cineva care mă iubea.
Poate te-am alungat când îmi doream să rămâi şi poate te-am păstrat când îmi doream să te alung.
Poate că zâmbesc, când sufletul meu e atât de trist şi poate plâng când inima îmi explodează de bucurie.
Poate că fug când nu mi-e frică şi poate împietresc când fiorii reci ai spaimei îmi străpung corpul.
Poate fac toata aceste lucruri de ochii lumii sau poate că sunt defectă.
Poate am greşit când ştiam drumul cel bun şi am luat-o pe drumul drept când nu ştiam ce e de făcut.
Poate că am suferit când nu trebuia şi am rămas indiferentă atunci când mă durea cel ma

Citate. Emil Cioran

1. Gândurile cele mai adânci şi cele mai scumpe sunt acelea pentru care regretăm că n-avem lacrimi. Cartea amăgirilor
2. Potrivit regulii unui sfânt, dacă un călugăr devenea mândru sau măcar mulţumit de munca pe care o făcea, trebuia să renunţe la ea. Iată un pericol de care nu se tem cei ce trăiesc cu gustul insatisfacţiei. Despre neajunsul de a te fi născut
3. În oraşe am întâlnit moartea în ochii oamenilor; în natură în freamătul frunzelor. Şi-am întâlnit-o şi mai des în tăcerile inimii. Razne
4. Nu le porţi pică celor pe care i-ai insultat; din contră, eşti dispus să le recunoşti toate meritele imaginabile. Această generozitate, din păcate, n-ai s-o regăseşti niciodată la cel insultat. Mărturisiri şi anateme
5. Ratatul e un om ca noi toţi, cu diferenţa că el n-a consimţit să repecte regula jocului. De aceea îl blamăm şi îl ocolim, îl duşmănim pentru că a dezvăluit secretul nostru, îl considerăm, pe bună dreptate, un mizerabil şi un trădător.  Demiurgul cel rău
6. Când petreci zile întregi fără să schimbi vreo vorbă cu vreo făptură, când ai uitat semenii şi până şi condiţia de om, eul se dezvăluie o forţă tot aşa de mare ca şi lumea. Conversaţia ne dă măsura micimii noastre; singurătatea ne-o intensifică, dar în aşa fel încât micimea noastră nu e mai mică decât a lumii. Razne
7. Bărbaţii care iubesc cu adevărat, cu o pasiune puternică nu pot iubi în acelaşi timp mai multe femei, ci numai una. Pe culmile disperării
8. Destin înseamnă a lupta deasupra sau alături de viaţă, a-i face concurenţă în pasiune, răzvrătire şi suferinţă. 
9. Abţine-te să dojeneşti pe cineva, oricine ar fi. Dacă oamenii s-ar putea schimba, s-ar schimba. Dar nu pot. Iar tu şi mai puţin ca ei. Caiete II. 1966-1968
10. Nu preţuiesc o carte decât prin tulburarea, prin otrava pe care-o toarnă în mine. Caiete I. 1957-1965
11. Sunt experienţe cărora nu le mai poţi supravieţui. După ele, simţi cum orice ai face nu mai poate avea nici o semnificaţie. Căci după ce ai atins limitele vieţii, dupa ce ai trăit cu exasperare tot ceea ce oferă acele margini periculoase, gestul zilnic şi aspiraţia obişnuită îşi pierd orice farmec şi orice seducţie.